Fructe dulci, Realități amare!

43Acum două săptămâni am primit în București vizita activistului și sindicalistului Jorge Acosta. Acesta este co-fondator al sindicatului A.S.T.A.C. – Asociación Sindical de Trabajadores Bananeros, Agrícolas y Campesinos, printre puținele care există și luptă pentru fermierii Ecuadorieni producători de banane. Legătura dintre Jorge și Mai Bine a fost creată de Make Fruit Fair!, consorțiu global format din 19 parteneri din UE, Camerun, Columbia, Ecuador și insulele Windward, consorțiu care are ca obiectiv înlesnirea vieții cotidiene a muncitorilor de pe plantațiile de fructe tropicale din Africa și America Latină prin certificarea fructelor de către organismul internațional Fair Trade.

Jorge Acosta a venit în România pentru a contura mai apăsat și mai exact realitatea dură a celor care muncesc în industria bananieră din țara sa. Oricât ne-am informa și interesa, nu avem cum ști niciodată adevărul de la fața locului. De aceea l-am invitat pe Jorge să ni-l arate. Am reușit să facem asta sub forma unei dezbateri, „Fructe dulci, realități amare!”, organizate într-unul din cele mai sustenabile spații din România, Seneca Anticafe. Printre invitați ne-am bucurat să-i avem alături de noi și pe Raul Pop, Secretar de Stat în cadrul Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor, Viorica Boboc, consilier în cadrul Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Durabile, precum și prietenii noștri de la asociația REPER21Ana-Maria Paladus și Bogdan Gioara29  Subiectele au gravitat pe orbita socialului și-a educației, fiecare invitat oferind informații necesare caracterizării sistemului agro – alimentar responsabil de aprovizionarea noastră cu fructe tropicale. Prezentarea lui Jorge Acosta a completat fotografia cu care fiecare participant la dezbatere trebuia să plece, deși alb negru și poate neclară, datorită adevărurilor primite din Ecuador și a numărului mic de oportunități de-a acționa în această direcție din România.

La încheierea dezbaterii impresia mea a fost că subiectul, raportat la țara noastră, este într-o oarecare măsură ficțiune, sau cel puțin are o formă atât de neclară încât nu-l poți percepe. Discuțiile au fost despre fructe Fair Trade, și certificarea lor în acest sens, dar în România nu găsim încă în nici un supermarket produse certificate, iar după vorbele lui Raul Pop, termeni de genul acesta nu au ajuns pe birourile guvernanților și nici nu vor ajunge prea curând. În acest sens a fost identificată o discrepanță majoră între discursurile purtate de societatea civilă și ONG-uri, pe de o parte, și persoanele care ne reprezintă pe de altă parte.

În convergență cu lipsa de atitudine a politicienilor, vine lipsa de atitudine a cetățeanului. Acesta nu este educat și nici nu are vreo intenție de-a se educa în privința unei alimentații sănătoase. Criteriile de selecție a produselor alimentare pe rafturi fiind mai curând prețul decât calitatea. Discuția în acest sens a pornit de la faptul că etichetarea Fair Trade ar trece neobservată noi nefiind obișnuiți să urmărim proveniența și procesul de producție a lucrurilor pe care le achiziționăm.38

După lunga divagare revin la subiectul în jurul căruia practic se scrie acest articol. Ca scurt istoric, Jorge Acosta a fost pilot militar, apoi pilot de pasageri, iar până în 2007 a lucrat în cadrul unei linii de producție a bananelor care folosea avioane pentru a pulveriza pesticide peste plantațiile proprii, avioane pe care Jorge le pilota.

Fiind așezat în fața exploatării pe care muncitorii de pe plantații o îndură, din solidaritate, Jorge Acosta a renunțat la slujba sa. Acțiunea a fost considerată „nebunească” de apropiații săi. Ce a determinat această schimbare în viața lui Jorge nu am aflat. Știm doar că întors la 180° acesta a început să lupte pentru drepturile muncitorilor din Ecuador (cel mai mare exportator de banane din lume, aceasta fiind a doua industrie după cea a petrolului).

A durat însă șapte ani până Jorge a reușit să pună bazele unui sindicat recunoscut public.  A.S.T.A.C. – Asociacion Sindical de Trabajadores Agricolas y Campesinos, funcționează din 2014, dar rădăcinile acestuia se pot observa cu mult înainte. Prima acțiune a fost apelul făcut către Statele Unite pentru folosirea pesticidelor Mancozeb și încălcarea drepturilor omului în acest mod. Extrem de nocive, acestea erau folosite în timp ce muncitorii se aflau pe plantații provocând grave probleme de sănătate la nivelul pielii și a căilor respiratorii. Mai târziu, printr-o adresă făcută raportorului ONU din America Latină, au reușit să obțină recunoașterea oficială a faptului că muncitorii de pe plantațiile de banane trăiesc sub o formă de sclavie contemporană.

Scriam că șapte ani au fost necesari pentru recunoașterea oficială a A.S.T.A.C. și asta datorită condițiilor impuse de guvernul ecuadorian și a presiunilor făcute de marile lanțuri de aprovizionare și supermarketuri. Guvernul nu recunoaște sindicatele decât dacă muncitorii asociați aparțin aceleiași companii angajatoare – în număr de 4700, lucru care contravine libertății muncitorilor de a forma sindicate. Până în prezent s-au făcut pași mici în această privință. Jorge spune că doar 3% dintre muncitorii din industria bananieră din Ecuador sunt afiliați unui sindicat și asta datorită amenințărilor cărora sunt supuși: liste negre, concedieri, sau amenințări la siguranța personală.

În plus, pe lângă constrângerile legale, plantațiile de unde provin fructele pe care noi le consumăm sunt stropite cu peste 270 de tipuri de pesticide, care pot produce boli incurabile, în timp ce muncitorii se află pe teren. Acest aspect reprezintă doar un punct nevralgic al încălcării de drepturi practicat în întreg sistemul de producție bananier. Neincluderea muncitorilor în sistemul național de sănătate, presiunile și amenințările fizice pe care le suportă sindicaliștii, discriminarea și hărțuirea sexuală față de femeile muncitoare, plata unor salarii derizorii și fără compensații pentru orele muncite suplimentar sunt factori care au dus, după cum am menționat anterior, la decizia ONU de-a recunoaște forma unei sclavii moderne în condițiile de muncă ale fermierilor.

Un răspuns care există privitor la problemele enumerate este organismul de certificare Fair Trade, care vine ca o alternativă a Free Trade și care, în mare, își propune să scruteze și să creeze un echilibru în întreg lanțul agro-alimentar al fructelor tropicale, al cafelei, etc. începând cu muncitorul agricol și terminându-se la cumpărător. În plus, Jorge Acosta crede că Fair Trade ar trebui să se implice și în îndrumarea și protejarea muncitorilor ce doresc să se organizeze în sindicate. Aceasta este după părerea sa veriga lipsă a organismului de certificare. 41

Pentru a mă apropia de încheiere ader și prezint viziunea pe care Jorge ne-a transmis-o. Deși articolul de față a fost destul de negru ca imagine, și poate a creat disconfort în confortul vieții pe care ne-o creăm, omul care a călătorit aproximativ 11.000 de km până în România și ia contact direct cu realitatea conaționalilor săi, crede că schimbarea credinței chiar și-a unui singur om vizavi de Fair Trade, este esențială. Fiecare pas făcut înainte este o mică victorie pentru Jorge și cred că o astfel de viziune ne-ar fi utilă și nouă în demersurile pe care le avem zi de zi.

Un comerț cinstit și echitabil este posibil.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>