Încetinind, câștigăm

O condiție pentru garantarea bucuriei de trăi, a calității timpului liber, pentru întreținerea frumosului în spațiile culturale sau pentru consolidarea relațiilor interumane, este și scăderea tempo-ului vieții. Pornind de la această premiză, un număr sporit de persoane văd în patima pentru viteză o daună adusă naturii umane și mediului înconjurător (natural sau antropic).

Numeroşi intelectuali, scriitori, sociologi, psihologi, ecologişti etc. se organizează într-un soi de front al rezistenţei împotriva vitezei fiind de părere că aceasta duce la pierderea capacității de înțelegere adecvată a noţiunilor de spaţiu şi de timp. De exemplu, partizanii mişcării pentru descreştere (mișcare civică și academică apăruta ca reacție la neajunsurile creșterii și dezvoltării economice) din Franţa sau activiști din Italia, şi-au arătat în varii ocazii opoziţia pentru dezvoltarea sistemului de trenuri de mare viteză. Uzura planificată a trenurilor regionale în vederea înlocuirii lor totale cu altele mult mai potente în ce privește viteza la oră este o politică publică ce nu este deloc conformă cu viziunea de viitor a gânditorilor descreşterii. În lucrările de specialitate pe acest subiect ca și în altele dedicate subiectului sustenabilității și criticilor societății conosumiste și productiviste se face deseori un adevărat elogiu al lentorii.

Deloc întâmplător, melcul este simbolul folosit de partizanii descreșterii pe coperta revistei La Décroissance sau pe numeroase alte materiale de promovare ale activităților și evenimentelor organizate sub egida acestei noi paradigme. O sugestivă explicație a utilizării acestui simbol o găsim la Ivan Illich: „melcul construiește arhitectura delicată a cochiliei sale adăugând una după alta spirale din ce în ce mai largi, apoi se oprește brusc și începe spirale descrescânde. O singură spirală în plus ar da cochiliei o dimensiune de șaisprezece ori mai mare. În loc de a contribui la bunăstarea animalului, l-ar supraîncărca. Orice augmentare a productivității sale ar servi numai pentru alinarea neajunsurilor generate de această creștere a cochiliei peste limitele fixate de finalitatea sa. Dincolo de punctul limită al lărgirii spiralelor, problemele supracreșterii se multiplică în progresie geometrică, în timp ce capacitatea biologică a melcului nu poate urmări decât, cel mult, o progresie aritmetică”[1].

Cele mai reprezentative mișcări de promovare a dimensiunilor practice ale traiului lent sunt  Slow Food (Hrana Lentă) și Cita Slow (Orașe Lente), ambele inițiate în Italia:

Slow Food  este o mişcare internaţională iniţiată în Italia în 1986, care luptă pentru păstrarea bucătăriei tradiţionale şi regionale, încurajând cultivarea caracteristică ecosistemului local. Mişcarea promovează consumul de alimente de sezon, locale şi tradiţionale, ocroteşte principiile comerţului echitabil, încurajează fermierii şi micii producători, dar are ca scop şi educarea cetăţenilor cu privire la riscurile fenomenului fast food, folosirea pesticidelor sau consumul de alimente modificate genetic. De asemenea, Slow Food promovează eco-gastronomia, respectiv faptul că trebuie să ne hrănim bine, dar să şi producem această hrană în mod sănătos, protejând mediul înconjurător. Membrii mișcării, înarmați cu puternice exigențe ecologice, militează împotriva hranei industriale și a uniformizării culturale provocate de globalizare și orchestrate de companiile transnaționale pentru protejarea biodiversității, suveranității alimentare și diferențelor culturale. Veritabil manifest împotriva vitezei, organizaţia internaţinală Slow Food reuneşte peste o sută de mii de consumatori coproducători în 132 de ţări, atenți la condițiile de producție a hranei pe care o savurează din plin și cu lentoare, insistă asupra faptului că a mânca nu este numai un act agricol, ci mai ales un act politic, o miză socială și culturală. Conform organizaţiei convivialitatea   este centrală în folozofia Slow Food şi termenul convivium este cel folosit pentru unităţile lor teritoriale. În România există 11 convivium-uri, ultimul fiind fondat în ianuarie 2013 la Iaşi.

Mișcarea Orașelor Lente, începută în anul 1999, completează mișcarea Slow Food din care s-a inspirat. Carta mișcării, care în prezent are rețele în 24 de țări și certifică un număr de 147 de orașe, cuprinde un set de cincizeci de obiective și principii, printre care: încetinirea tempo-ului orașelor (în special prin reducerea traficului și a utilizării spațiilor), rezistența la omogenizarea culturii urbane, protejarea diversității culturale și unicității orașelor, protejarea mediului. Mișcarea este desemnată de o reflecție asupra tradițiilor locale, amenajării teritoriului, mobilității, ospitalității și bunăstării.

După aproape trei decenii, astăzi lentoarea este asociată cu și promovată în artă, modă, grădinărit, tehnologie și, progresiv, în mai toate ariile de activitate în care diverși indivizi cu preocupări și background-uri care mai de care mai variate își reclamă una dintre coordonatele cele mai importante ale vieții lor – timpul. Emblemă a antiproductivismului ce reflectă imposibilitatea unei creșteri dincolo de limitele naturale, melcul are menirea de a ne atrage atenţia asupra efectelor nefaste pe care le aduce viaţa trăită sub semnul vitezei și de a ne aminti că încetinind, câștigăm.

[1] Citat de  Duverger, T. (2011)  La Décroissance, Une Idée pour Demain, Sang de la Terre, Paris.

Adaptare pentru traieste.maibine.org din teza de doctorat Descreșterea – o provocare pentru teoria și practica economică, Anca Elena Gheorghică, iunie 2013