Repere cu privire la pierderea timpului

Priceperea de a-ţi umple în mod inteligent timpul liber este ultimul produs al civilizaţiei şi deocamdată foarte puţini oameni au ajuns la acest nivel.

Bertrand Russel

images

Timpul, un aspect fundamental al vieții cotidiene, își pierde sensul. Deși o calitate a vieții și nu o măsură a unităților ei, în epoca modernă, omul a pierdut raportul cu timpul autentic, organic, prin înlocuirea cu cel mecanic, măsurabil.

Măsurarea timpului a devenit esențială în perioada revoluției industriale pentru sistemele de transport și producție. Lewis Mumford scria că în relaţia sa cu cantităţile determinabile de energie, cu standardizarea, cu acţiunea automatizată şi, în cele din urmă, cu propriul produs special, timpul precis, ceasul a fost cea dintâi maşină a tehnicii moderne şi în fiecare perioadă a rămas în frunte: marchează perfecţiunea la care celelalte maşini aspiră. Utilizarea ceasului a fost generalizată și, odată cu el, ideea lipsei de timp. Timpul devine bani.

Această transformare profundă a raportării la timp, care ia cote din ce în ce mai pronunțate, s-a petrecut însă cu mult timp în urmă. Organizarea industrială a utilajelor și organizarea capitalistă a economiei a apărut înaintea revoluției industriale cu mai multe secole. Încă din epoca lui Bacon, europenii efectuau operații care scoteau la iveală o nouă stare de spirit: câștigarea timpului, micșorarea spațiului, creșterea energiei, multiplicarea bunurilor, îndepărtarea de normele naturale, prelungirea duratei vieții, înlocuirea organismelor vii cu mecanisme care le simulează sau amplifică o funcție particulară etc.

Dacă timpul mecanic își are originea înaintea epocii medievale, munca este o invenție socială mai recentă. Munca a fost creată de capitalism începând din momentul în care activitatea productivă a încetat de a fi privată și supusă necesităților naturale. Omul începe să fie considerat o sursă de energie şi, pe măsură ce este angrenat în slujba aparatului productiv, este redefinit ca sursă de energie mecanică. Raționalizarea economică a muncii reprezintă de departe cea mai dificilă sarcină pe care capitalismul industrial a trebuit să o realizeze, așa cum considera André Gorz, pentru care comercializarea muncii a reprezentat o revoluție, o subversiune a modului de viață, a valorilor, a relațiilor sociale și a relației cu Natura, invenția în adevăratul sens al cuvântului a ceva ce nu a existat niciodată înainte.

Odată cu cu revoluția industrială, munca nu mai reprezenta o parte necesară a traiului, ci a devenit o finalitate în sine, nu mai consta în etalarea îndeletnicirilor și abilităților personale, ci într-o marfă a cărei valoare variază cu cantitatea altor muncitori capabili să performeze aceeași sarcină. Munca a devenit identitatea omului, iar locul de muncă, principalul spațiu pentru integrarea socială, șomajul reprezentând o anormalitate. Nici în partea dreaptă sau în stânga spectrului politic rolul istoric al muncii nu a fost interogat.

Sistemul nostru modern cere ca cea mai mare parte a energiei noastre să fie canalizată în direcția muncii plătite, canalizându-se astfel energia umană în slujba unui sistemului socio-economic. Adaptându-se la condițiile sociale și economice, individul dezvoltă anumite trăsături care îl fac să dorească să acționeze așa cum trebuie să o facă, astfel încât individul modern, în loc de a fi forțat să muncească cât de dur poate, a construit o autoritate internă sub forma conștiinței și a datoriei, care operează mai eficient decât autoritățile externe.

Eliberarea omului de muncă prin progresul ştiinţific şi tehnologic, utopie descrisă de mulţi umanişti în trecut, pare un scop zadarnic astăzi. La sfârșitul secolului al XIXlea, orele de muncă au fost limitate și până la începutul celui de-al Doilea Război Mondial în mai multe țări europene săptămâna de lucru de 5 zile și 8 ore lucrătoare pe zi era considerată drept normă de lucru. În prezent, chiar dacă există o mult mai mare flexibilitate în multe locuri de muncă, vacanțe mai lungi, concedii pe caz de boală, de maternitate sau de paternitate, munca plătită rămâne în centrul vieților noastre, furnizând acces la beneficii variate, la pensii și salarii și modelând felul în care ne petrecem restul timpului.

În era post-industrială a comunicațiilor instantanee și a tehnologiilor mobile cu acoperire globală de-a lungul multiplelor fusuri orare, oamenii pot lucra din ce în ce mai mult de oriunde și oricând. Logica rutinei de la 9 la 17, cinci zile pe săptămână este depășită. Era actuală aduce însă noi riscuri de exploatare, precum și de excluziune și inegalitate: nu există limită la ceea ce angajatorii pot solicita sau limită la ceea ce se poate cere de la timpul nostru neplătit atunci când ne jucăm rolul în societatea de consum. Chiar dacă vechiul ceas industrial încetează să ne modeleze viețile în țările dezvoltate, tempo-ul devine mai rapid inexorabil. Presiunea de a munci pentru a câștiga și de a câștiga pentru a consuma crește cu efecte foarte diferențiate de la un om la altul. Provocarea noastră devine înlăturarea puterii ceasului fără adăugarea unor noi presiuni, eliberând timpul pentru a trăi mai bine.