Asistăm în prezent la ceea ce a fost calificat ca marele bazar mondial – un sistem concurențial cu o putere de cumpărare care stagnează sau se reduce și o publicitate omniprezentă care îndeamnă consumatorii să caute în mod sistematic cele mai mici prețuri. Managerii centrelor comerciale din toate sectoarele (fie de distribuție largă sau de lux) căută necontenit să aducă produsele la prețuri mici pe care le caută clienții (sau pe care publicitatea îi determină să le caute). Cumpărăturile de produse fabricate în cea mai mare parte în țări din lumea a treia favorizează din ce în mai mult delocalizarea, antrenând astfel creșterea șomajului și scăderea puterii medii de cumpărare, de unde o cerere reînnoită a prețurilor scăzute și crearea unei spirale vicioase cu o cadență sporită.

Distanțe absurde și comerț risipitor

Ca urmare a globalizării și a antrenării prin mecanismele acesteia a delocalizării, produsele pe care le consumăm parcurg deseori distanțe aberante. Exemplul iaurtului este revelator: în Franța, un iaurt traversează 9115 km înainte de a ajunge pe masa consumatorului[1], în Germania diferitele ingrediente necesare producerii unei cutii de iaurt cu căpșuni cumulează un parcurs de 3500 de km[2], iar drumul parcurs de ingredientele acestui produs alimentar înainte de a ajunge pe masa italienilor la 1200-1500 de km[3]. Aceste distanțe foarte lungi, parcurse de cea mai mare parte a produselor alimentare consumate astăzi în așa numitele țări dezvoltate, ar trebui limitate din mai multe considerente: poluarea atmosferică și fonică generate de transportul alimentelor, costurile acestui transport care sunt în general suportate de consumator, pierderea calității alimentelor etc.

New Economics Foundation a oferit (2009: 59) o imagine clară a comerţului risipitor şi a absurdităţii distribuţiei contemporane, validând criticile lui Mumford după mai bine de şapte decenii: în 2008, Marea Britanie a exportat 4.400 tone de îngheţată în Italia, pentru a reimporta 4.200 tone. În acelaşi an, s-au importat din Egipt 22.000 de tone de cartofi pentru a trimite 27.000 de tone înapoi în aceeași ţară. După un tipar similar, au fost trimise 5000 de tone de hârtie igienică spre Germania, de unde peste 4.000 de tone din acelaşi produs au fost expediate către Anglia[4].

Referindu-se la isteţimea considerabilă a oamenilor de a concepe aparate mecanice pentru contracararea efectului alungirii distanţelor de spaţiu şi timp, Lewis Mumford, în urmă cu aproape un secol, considera că succesul în această realizare „ne-a orbit asupra faptului că aceste dispozitive nu reprezintă prin ele însele o marcă a eficienţei sau a unui efort social inteligent”[5]. Autorul și-a sprijinit afirmația prin exemple care sunt încă şi mai relevante astăzi decât în timpul său: faptul că folosim mâncare în conserve sau congelată când legumele şi fructele proaspete sunt disponibile local reprezintă „o pierdere vitală şi socială” și nu este nicio virtute în a consuma hrană care este veche de ani de zile, care a fost transportată mii de kilometri, când aceste bunuri sunt produse şi local. Același autor explică mai departe că este permisă continuarea acestor înclinații în societatea noastră din cauza unei lipse a distribuirii raţionale. Aparatelor electrice, mașinilor și altor aplicaii tehnologice li s-a oferit un soi de licenţă pentru ineficienţă socială, ineficienţă tolerată din ce în ce mai uşor întrucât ceea ce comunitatea în întregului ei a pierdut prin intermediul acestor energii aplicate greşit, a fost câștigat de indivizii antreprenori în profituri.

 Glocalul și uniformizarea spațiilor publice

Pe lângă acest considerent legat de logica absurdă a transportului unor produse alimentare sau nealimentare, contestatarii creșterii investesc mult în critica ubicuității planetare, care face spațiul dintr-un colț al lumii într-altul din ce în ce mai banal, reproducând peste tot aceleași zone monofuncționale. Publicațiile La Décroissance, Adbusters sau Casseurs de Pub dedică pagini întregi subiectului comercializării spațiilor publice și încurajează revendicarea acestora prin diverse metode. Fac trimitere la aplatizarea și artificializarea spațiului, la apariția orașelor generice ca urmare a zonelor comerciale care invadează spațiile urbane, zone care în general au aceeași uniformitate precum cea a zonelor comerciale din periferiile orașelor moderne sau din aeroporturi, identificate din ce în ce mai mult drept spații de agrement sau de omorâre a timpului liber. Prin lărgirea fără limite a spațiului ca și condiție a banalizării comerciale, are loc un adevărat consum al spațiului. Criticile se îndreaptă și împotriva transporturilor din ce în ce mai rapide și a călătoriilor din ce în ce mai lungi și mai ieftine.

Binomul glocal desemnează o articulare nouă între local și global. Relocalizarea nu are nimic de-a face cu glocalizarea – termen introdus de George Ritzer care se referă la interacțiunea și implozia a numeroase inputuri globale și locale care duc la apariția unui amestec ce are drept rezultat numeroși hibrizi culturali[6]. Realitatea din spatele glocalizării este de fapt o punere în concurență a teritoriilor care sunt invitate să ofere condiții din ce în ce mai favorabile întreprinderilor transnaționale precum avantaje fiscale, flexibilitatea forței de muncă și politici de mediu laxe, iar provocarea este de a evita ca glocalul, „această instrumentalizare a localului prin global” cum o numește Serge Latouche, să nu servească drept alibi pentru continuarea deșertificării legăturilor sociale. Totodată, relocalizarea nu trebuie confundată nici cu un extremism protecționist, ci considerată o materializare a unor forme de căutare pentru un (mai) bun simț în schimburile economice și instituirea unei producții și a unui consum necuplate cu un impact distructiv.

Se impune revitalizarea spațiului local pe multiple temeiuri

Așadar, relocalizarea este importantă deopotrivă pentru valențe socio-culturale precum prezervarea diversității modurilor de viață, valorizarea patrimoniului comun, abordarea mai democratică a economiei, reducerea șomajului, consolidarea participării publice, integrarea, solidaritatea, o mai bună ancorare a indivizilor la realitatea lor teritorială și temporanlă imediată, un trai mai puțin virtual, mai independent față de angrenajele globalizării etc. cât și ca răspuns la constrângerile de mediu, respectiv pentru reducerea transportului inutil cauzator de emisii de CO2.

Relocalizarea activităților economice reprezintă poate cea mai importantă măsură strategică pentru moduri mai sustenabile de satisfacere a nevoilor umane și de dezvoltare a comunităților. Diminuează impactul negativ asupra mediului și sporește impactul pozitiv în comunități. Potențialul acestei măsuri în realizarea unei societăți alternative este împărtășită de susținătorii unei tranziţii spre o societate a descreşterii, agreeându-se asupra faptului că, deși această tranziţie implică o gândire globală, ieșirea din impasul actual al dezvoltării se realizează înainte de toate local. Astfel, într-o anumită măsură, relocalizarea s-ar traduce prin aplicarea vechiului principiu de ecologie politică: gândește global, acționează local.

———————————————————————————————————————————————————————————

[1]Latouche, S.  și Harpagès, D. (2010) Le temps de la décroissance. Editions Thierry Magnier, Paris.

[2]Ridoux, N. (2006) La Décroissance pour Tous, Parangon/Vs, Lyon, Franța.

[3]Pallante, M. (2009) La descrescita felice, La qualità della vita non dipende dal Pil,  Edizioni de la Decrescita felici, Roma.

[4]New Economics Foundation (2010a) Growth isn’t possible. Why we need a new economic direction. New Economics Foundation, Londra.

[5]Mumford, L. (1934/2010) Technics and Civilization, The University of Chicago Press, Chicago and London, SUA.

[6] George Ritzer – Globalizarea Nimicului, 2010, Editura Publica;

———————————————————————————————————————————————————————————-

Adaptare pentru traieste.maibine.org din teza de doctorat Descreșterea – o provocare pentru teoria și practica economică, Anca Elena Gheorghică, iunie 2013